Vantul si Soarele - Poveste cu talc

“Vântul şi soarele se certau pe motiv că fiecare dintre ei este mai putemic decât celălalt. Deodată, zărind un călător pe drum, soarele ii spuse vântului: «Cred că am găsit un mijloc prin care să vedem care dintre noi doi are dreptate. Primul care izbuteşte să-l facă pe călător să-şi scoată mantia va fi considerat cel mai puternic. Începe tu!»

Soarele se dădu deoparte, în spatele unui nor, iar vântul începu să sufle cât putu mai tare asupra călătorului. Însă, cu cât vântul suflă mai tare către om, cu atât mai strâns îşi ţinu acesta mantia în jurul trupului. În cele din urmă, cuprins de disperare, vântul renunţă. Apoi, soarele ieşi dintre nori şi-şi trimise din plin razele peste călător, care, găsind în curând că e prea cald pentru a merge astfel pe jos, îşi dezbrăcă mantia.”

În această fabulă veche, Esop exprimă un adevăr valabil pentru fiecare dintre relaţiile cu semenii noştri. Prin vorbele dure şi nechibzuite pe care le spunem, nu facem altceva decât să distrugem raporturile pe care le avem cu cei din jur, determinându-i pe aceştia, de cele mai multe ori, să se comporte la rândul lor necorespunzător şi rece cu noi. Doar prin iubirea noastră statornică şi insoţită de răbdare avem puterea de a cultiva relaţii familiale sau profesionale şi prietenii frumoase.

Extras din cartea „Iubirea ca un mod de viata”-  Gary Chapman

Nu lasa spiritul sa rugineasca - Poveste cu talc

Doi oameni munceau în aceeaşi pădure tăind lemne. Copacii erau mari, puternici şi vânjoşi. Cei doi tăietori de lemne îşi foloseau securile cu aceeaşi măiestrie, dar cu metode diferite: primul lovea trunchiul cu o constanţă de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească decât câteva clipe pentru a-şi mai trage răsuflarea.

Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.La apus, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare şi n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus. Al doilea, să vezi şi să nu crezi, terminase! Începuseră în acelaşi timp şi cei doi copaci erau la fel!

Primul tăietor de lemne nu-i venea să-şi creadă ochilor!. “Nu mai înţeleg nimic! Cum ai reuşit să termini când te opreai la fiecare oră?”
Celălalt zâmbi: “Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză şi pentru a-mi ascuţi securea.”

Spiritul tău e asemenea securii. Nu-l lăsa să se ruginească. Ascute-l puţin în fiecare zi:
1. Opreşte-te zece minute şi ascultă puţină muzică.
2. Plimbă-te de câte ori poţi.
3. Îmbrăţişează în fiecare zi persoanele dragi ţie şi spune-le: “Te iubesc!”
4. Sărbătoreşte zile de naştere, aniversări, onomastici şi tot ce-ţi vine în minte.
5. Fii drăguţ cu toţi. Şi cu cei din casa ta.
6. Zâmbeşte.
7. Roagă-te.
8. Ajută pe cineva care are nevoie de tine.
9. Alintă-te.
10. Uită-te în cer şi priveşte spre înalt.


Bruno Ferrero – Secretul peştilor roşii

Cele trei intrebari - Poveste cu talc

Era o data un baiat numit Nikolai si el nu era prea sigur in legatura cu care e cel mai bun mod de a actiona.

“ – Imi doresc sa fiu o persoana buna.” – le-a spus el prietenilor. “- Dar nu cunosc tot timpul cel mai bun mod de a face asta”.

Prietenii lui Nicolas au inteles nelinistea lui si au dorit sa il ajute.

“- Doar daca gasesc raspunsul la cele trei intrebari ale mele, spunea Nikolai, voi putea stii mereu ce de facut”.

Intrebarile lui erau:


Cand e cel mai bun moment de a face ceva?

Care fiinta este cea mai importanta?

Care este cel mai bun lucru ce trebuie facut?”

Prietenii lui Nikolai (3: batranul, maimuta si cainele) au inceput sa raspunda la prima intrebare:


Cand e cel mai bun moment de a face ceva?

Sonya, batranul (o pasare inalta cu picioare lungi si negre, cu pene albe ce traieste la balta, in delte etc.), a vorbit:

“- Pentru a stii cel mai bun timp sa faci ceva, e nevoie mai intai sa gandesti un plan”

Gogol, maimuta, care se invartea in cautarea a ceva bun de mancat a spus:

“- Tu poti sa stii cand e timpul sa faci ceva daca stai la panda si esti foarte atent”.

Pushkin, cainele, care dormita, s-a rostogolit si a spus:

“- Nu poti sa fi tu singur atent la tot. Ai nevoie de o haita care sa stea la panda si sa te ajute sa decizi cand sa actionezi. De exemplu: “-Gogol (spuse privind catre maimuta), o nuca de cocos tocmai iti va cadea in cap!”

Nikolai s-a gandit putin. Apoi el le-a pus a doua intrebare:


Care fiinta este cea mai importanta?

“- Aceia care e cea mai aproape de divinitate”, a spus Sonya, inaltandu-se in zbor spre cer.

“- Aceia care stie cum sa vindece o durere”, a spus Gogol, frecandu-si vanataia aparuta de la lovitura facuta de nuca de cocos ce i-a cazut in cap.

“- Aceia care face regulile”, a strigat Pushkin.

Nikolai a gandit de aceasta data mai mult. Apoi el a pus a treia intrebare:Care este cel mai bun lucru ce trebuie facut?”


“- Zborul”, a spus Sonya.

“- Sa te distrezi tot timpul”, a spus razand Gogol.

“- Lupta”, a latrat Pushkin.

Apoi baiatul a cazut pe ganduri un timp indelungat. Isi iubea prietenii. Stia ca ei incearca sa ii dea ajutorul lor pentru a gasi cele mai bune raspunsuri. Dar raspunsurile lor nu erau destul de convingatoare pentru el.

Apoi, o idee i-a venit.

“-Stiu! a gandit el. Il voi intreba pe Leo, broasca testoasa. El traieste de multa vreme. Cu siguranta el va stii raspunsurile pe care eu le caut. O sa merg sa il gasesc.”

Nikolai a plecat atunci in munti unde locuia singura testoasa Leo.

Cand a ajuns Nikolai, l-a gasit pe Leo sapand in gradina. Testoasa era batrana si sapatul era greu pentru ea.

“- Am trei intrebari si am venit la tine sa iti cer ajutorul” – a spus Nikolai.


Cand e cel mai bun moment de a face ceva?

Care fiinta este cea mai importanta?

Care este cel mai bun lucru ce trebuie facut?”

Leo l-a ascultat cu atentie, insa doar a zambit.

Apoi a plecat sa sape mai departe.

“- Trebuie sa fi obosit,” a spus Nikolai la un moment dat. 

“- Lasa-ma sa te ajut eu!”

Testoasa i-a dat lui lopata ei si i-a multumit. Si deoarece era mult mai usor pentru un baiat tanar sa sape decat pentru o testoasa batrana, Nikolai a continuat sa sape pana cand randurile au fost terminate.

Dar cum a terminat, vantul a inceput sa bata cu putere si o ploaie neasteptata a pornit din norii intunecati.

Cum se indreptau ei impreuna spre bordeiul de refugiu, Nikolai a auzit deodata un planset de ajutor.

A fugit repede pe carare si a gasit un panda a carui picior fusese ranit de catre un copac cazut.

Cu atentie, Nikolai l-a dus pe bratele sale in casa lui Leo si i-a facut un bandaj la picior cu bete de lemn de bambus pentru ca sa stea nemiscat.

Furtuna era dezlantuita, trantea usile si geamurile.

Panda s-a trezit.

“- Unde sunt”, a spus ea. “- Si unde imi este puiul meu?”

Baiatul a fugit afara din bordei si a pornit pe carare. Urletul furtunii era asurzitor. Mergea impotriva vantului ce suiera si a ploii ce ii uda hainele afundandu -se mai departe in padure. Acolo a gasit puiul de panda, rece si tremurand stand pe pamant. Micutul panda era ud si speriat, dar traia.

Nikolai l-a dus inautru si l-a incalzit si uscat. Apoi l-a asezat in bratele mamei sale.

Leo a zambit cand a vazut ce a facut baiatul.

In dimineata urmatoare soarele era cald, pasarile cantau si totul era bine in jur. Piciorul lui panda se vindecase cu bine si ea i-a multumit lui Nikolai ca a salvat -o pe ea si pe puiul ei de furtuna.

La un moment dat, Sonya, Gogol si Pushkin au ajuns si ei sa se asigure ca toata lumea e in regula.

Nikolai a simtit pace interioara. Avea prieteni minunati. Si salvase panda si puiul ei. Dar el se simtea deasemenea dezamagit. Inca nu gasise raspunsuri la intrebarile sale. L-a mai intrebat inca o data pe Leo.

Batrana testoasa a privit la baiat: “- Dar intrebarile tale au primit deja raspuns”, a spus el.

“- Au primit?”, a intrebat baiatul.

“- Ieri, daca nu stateai sa ma ajuti pe mine sa sap in gradina, tu nu puteai auzi plansetul de ajutor al pandei in furtuna. De aceia, cel mai important timp a fost timpul petrecut sapand in gradina. Cea mai importanta fiinta la acel moment am fost eu, si cel mai important lucru de facut a fost sa ma ajuti pe mine si gradina mea.

Mai tarziu, cand ai gasit panda ranita, cel mai important moment a fost timpul petrecut ingrijind piciorul ei si salvandu-i puiul. Cea mai importanta fiinta a fost panda si puiul ei. Si cel mai important lucru de facut a fost sa ai grija de ei si sa ii faci pe ei sa se simta in siguranta.


Aminteste-ti ca exista doar un moment important si acel moment este acum. Fiinta cea mai importanta este intotdeauna cea cu care esti. Si cel mai important lucru este sa faci bine pentru cel ce sta de partea ta. Acestea, dragul meu baiat, sunt raspunsurile despre ceea ce e cel mai important in aceasta lume. Si pentru asta suntem aici.”

Si asta va trece - Poveste cu talc

Un bijutier, de la curtea împaratului David, umbla toată ziua posomorât. Îl vede Solomon şi îl întreabă de ce este aşa de supărat. Acesta nu prea să îi răspundă crezând ca nu poate fi ajutat, dar totuşi zice:

-Mi-a cerut împaratul David să-i fac un inel care atunci când va fi posomorât sa-l inveselească şi atunci când va fi prea vesel, privind inelul să-şi aducă aminte că viaţa nu e chiar aşa, şi să-l aducă înapoi cu picioarele pe pământ, iar eu nu cred că pot să fac aşa ceva, e prea greu!


-Păi, e uşor, răspunde Solomon, uite cum trebuie să faci: fă un inel dintr-un material ieftin, şi scrie pe el “Si asta va trece!”. În orice situaţie se va afla împaratul tău, când se va uita la inel îşi va aduce aminte că nimic nu e veşnic pe pământ, şi că va trece cu siguranţă şi situaţia respectivă!

Puterea unei incurajari - Poveste cu talc

Mama-vultur îşi încurajă cu gentileţe odraslele, convingându-le să se apropie de marginea cuibului protector. Inima ei zvâcnea intens şi era copleşită de emoţii contadictorii atunci când a perceput rezistenţa vlăstarilor ei.

“De ce trebuie să fie însoţit mereu acest fior cu teama căderii in gol?”, se întrebă mama-vultur.

Conform tradiţiilor acestor nobile inaripate, cuibul era construit la mare altitudine, pe marginea unui prag de stâncă. Sub el nu se afla decât vastitatea imensă şi curenţii aerului aşteptând să simtă mângâierea mişcării aripilor fiecărui vulturaş.


“Este, oare, posibil ca de această dată ceva să nu funcţioneze?”, îi trecu instantaneu prin gândurile instinctual materne.

Depăşind sentimentele de îngrijorare, mama-vultur conştientiză că acum este momentul, acum trebuie să-şi achite obligaţiile părinteşti şi, după un alt scurt moment de ezitare aplică ultimul pas… a dat un brânci urmaşilor ei.

În timp ce progeniturile ei descopereau plăcuta prezenţă şi puterea aripilor proprii, în timp ce realizau adevăratul lor sens existenţial, mama se încurajă pe sine insăşi prin înţelepciunea innăscută.

Înainte de a dobândi arta avântului, a ridicării spre cer, vlăstarele înaripate au înţeles privilegiul celor care se nasc… vulturi.

Acel imbold a fost cel mai frumos cadou pe care o mamă i-l poate oferi copilului ei, a fost gestul suprem al dragostei materne.

Şi, astfel, unul câte unul, urmaşii ei şi-au luat avânt, descoperind frumuseţea incomensurabilă a… zborului.

Impulsul, sprijinul, ajutorul necondiţionat… iată CEEA CE avem nevoie uneori, iată CEEA CE putem oferi alteori… Este cel mai frumos cadou pe care îl putem primi sau îl putem dărui… Acest gest poate schimba viaţa fiecăruia dintre noi…!!!

Timpul trece - Poveste cu talc

O doamna in varsta se hotari sa faca o scurta calatorie cu trenul, pentru a admira o regiune pe care nu o cunostea, dar a carei frumusete fusese mult laudata.

Ea gusta mai dinainte aceasta placere. Urca in vagon, isi cauta un loc bun, iar dupa ce-l gasi, isi aranja cu grija bagajele punandu-le cand sus, cand jos. Isi agata mantoul, aranja perdelele de la ferestrele vagonului.

Cand totul a fost in ordine, satisfacuta, gandi ca era timpul, in sfarsit, sa se aseze si sa admire peisajul. Dar trenul isi incetini mersul si curand auzi numele garii unde trebuia sa coboare. “Oh”, gandi ea, “daca as fi stiut ca se ajunge asa de repede, nu mi-as fi pierdut timpul cu aceste maruntisuri fara importanta.”

Cati dintre noi, la sfarsitul unui an, unui concediu, unei zile, unei relatii…unei vieti… ar putea sa spuna:

“Daca as fi stiut ca timpul trece atat de repede, nu l-as fi pierdut ocupandu-ma cu lucruri ursuratice.“

Trandafirul din interior - Poveste cu talc

Un om a plantat un trandafir, plin de speranţă a început să-l ude, şi înainte ca acesta să înflorească l-a examinat. A observat mugurul care avea să iasă curând, dar a observat şi spinii de pe tulpină şi s-a gândit: „Cum poate o floare atât de frumoasă să provină dintr-o plantă atât de plină cu spini ascuţiţi?” Întristat de acest gând, a uitat să mai ude trandafirul, şi chiar înainte să înflorească, trandafirul a murit.

Aşa se întâmplă şi cu multi oameni. În fiecare suflet există un trandafir. Calităţile pozitive plantate în noi la naştere, se dezvoltă pe pământul cu spinii greşelilor noastre. Mulţi dintre noi când ne uităm la noi înşine, vedem doar spinii, defectele. Devenim disperaţi de gândul că nimic bun nu este în noi. Neglijăm să udăm binele din noi, şi este posibil ca acesta să moară. Nu suntem conştienţi de potenţialul nostru. 

Unii oameni nu văd trandafirul din interior şi au nevoie de alţii ca să le arate. Una din cele mai frumoase calităţi de care poate dispune o persoană, este aceea de a trece peste spinii celuilalt şi de a găsi trandafirul. Aceasta este una din caracteristicile iubirii…să priveşti o persoană, să cunoşti defectele sale şi s-o accepţi în viaţa ta…în tot acest timp recunoscând nobleţea sufletului său. Ajută-i pe ceilalţi să-şi învingă defectele. Dacă le arătăm „trandafirul” din ei, îşi vor învinge spinii. Numai atunci vor reuşi să înflorească de mai multe ori.

Morala: Cel mai bun prieten este acela care îmi arată defectele.

Poveste cu talc - Barca

A fost candva un student care se infuria foarte repede pe tot ce i se intampla…nu ca nu ar fi fost usor, cand toate ii mergeau mai mult decat pe dos.

Profesorul sau preferat, pe care il vedea ca fiind un maestru intelept, s-a hotarat sa il indrume spre intelegerea unui adevar simplu care sa il faca sa treaca mai impacat prin viata lui si prin viata celorlalti. Asa ca l-a luat deoparte si i-a spus:

-  Dragul meu, sa presupunem ca esti intr-o barca pe un fir de apa destul de ingust, si din sens opus vine o alta barca, iar omul cu acea barca, de voie sau de nevoie, intra in barca pe care o conduci tu, ce faci atunci?

- Pai ce sa fac, ma supar, ce, nu m-a vazut ca vin?  Nu putea sa faca in asa fel incat sa nu se ajunga la ciocnirea barcilor, asa ceva nu se poate….

-  Incetisor, dragul meu! Am inteles, dar daca te-as ruga sa iti imaginezi ca in barca cealalta nu era nimeni…ca era o barca goala care s-a ciocnit de barca ta pur si simplu…In acest caz ce ai face?

- In cazul asta mi-as vedea de drum…asa a fost sa fie!

-  Intocmai, dragul meu! Asa a fost sa fie! Fii o barca goala! Si considera ca te ciocnesti doar de barci goale atunci cand navighezi pe raul vietii. Astfel vei putea sa iti concentrezi energia si lumina in lucrurile care merita cu adevarat! Pe o barca goala nu se supara nimeni…o barca goala nu te poate supara…E atat de simplu!

Studentul a plecat inseninat si ori de cate ori se intampla pur si simplu ca barca lui sa se ciocneasca de barcile celorlalti…el arunca repede din barca mania, frustrarea, judecarea celuilalt si trecea zambind mai departe in barca lui golita de tot raul din el/din ea!

Ce ai face tu?

Esti singur in masina si conduci intr-o noapte furtunoasa; cand treci pe langa o statie de autobuz, vezi 3 persoane asteptand autobuzul:

1. o batranica bolnava care pare pe moarte
2. un vechi prieten care ti-a salvat viata
3. iubitul / iubita ideal / a pe care asteptai de o viata sa il intalnesti.

Pe care l-ai lua in masina, daca ar exista posibilitatea ca langa sofer sa stea un singur pasager?
Gandeste-te bine inainte sa continui...Aceasta este o problema de etica morala care a fost folosita ca parte a unui interviu pentru o slujba.

Poti sa iei batrana, intrucat ea e pe moarte; sau poti sa il alegi pe vechiul tau prieten care ti-a salvat viata, si astfel sa te revansezi. Si totusi, sansa de a gasi partenerul ideal s-ar putea sa nu ti se mai ofere vreodata!! 

Raspunsul candidatului care a obtinut slujba a fost:

"I-as da cheile de la masina prietenului meu sa o duca pe batrana la spital si as asteptaautobuzul alaturi de partenerul ideal!"

Uneori, avem mult de castigat daca renuntam la limitarea unei gandiri incapatanate. Nu uita niciodata sa ai o viziune de ansamblu!!

Prietenia...

Un cal si un câine au legat o prietenie pe cinste. De aceea cautau diverse cai de a-si arata unul altuia pretuirea. Câinele îi aducea calului cele mai bune oase pe care le afla, câta vreme calul îi lasa câinelui portia sa de fân.
Asa de mult tineau unul la altul încât au murit amândoi de foame.

Fericirea mea eu o stiu, nu tu.
Nu doar pentru ca tu poti constitui o simpla prezenta trecatoare,
dar si pentru ca tu vrei sa fiu ceea ce eu nu sunt.
Nu pot sa fiu fericit atunci când ma schimb
doar pentru a-ti satisface tie orgoliul.
Si nu pot sa ma simt fericit atunci când ma critici
pentru ca nu gândesc asa cum gândesti tu
sau pentru ca nu vad lucrurile asa cum le vezi tu.
Spui ca sunt prea rebel.
Totusi, de câte ori ti-am respins convingerile,
si tu te-ai ridicat împotriva alor mele.
Eu nu caut sa-ti modelez mintea.
Stiu ca te stradui sa fii tu însuti,
dar nu pot admite ca tu sa-mi spui ce trebuie sa fiu.
Ziceai ca sunt o persoana stearsa pe care cu usurinta poti sa o uiti.
Atunci de ce ai încercat sa te folosesti de viata mea
pentru a-ti demonstra tie însuti cine esti?

(Bruno Ferrero)

Datoria

O groaznică secetă cuprinsese un ţinut întreg. Iarba mai întâi se îngălbenise şi apoi se ofilise cu totul. Tufişirile se uscaseră şi copacii îşi pierduseră seva. Nu cădea din cer niciun strop de ploaie şi dimineţile veneau una după alta fără să aducă pământului măcar trecătoarea prospeţime a picăturilor de rouă.


Vieţuitoarele mai mici sau mai mari mureau cu miile. Puţine erau acelea care aveau forţa de a fugi din acel deşert care înghiţea totul. Zi după zi, seceta era tot mai grea. Până şi rădăcinile adânci înfipte în pământ îşi pierduseră puterea. Toate fântânile şi izvoarele secară. Apa pâraielor şi a râurilor scăzuse de tot.


Doar o singura floare rămăsese vie, deoarece un izvoraş mai dădea câţiva stropi de apă. Izvorul însă era disperat şi spunea:
-   Totul este arid, secat şi pe moarte. Şi eu nu pot să fac nimic. Ce noimă au cei doi stropi de apă pe care îi dau?
Prin apropiere era însă un bătrân copac puternic. Copacul asculta plânsetul izvoraşului şi el îi spuse micuţului:
-   Nimeni nu aşteaptă ca tu să înverzeşti iar întregul deşert. Datoria ta este să ţii în viaţă aceea floare. Atâta doar…


Cu toţii suntem responsabili pentru o floare. Uităm însă prea adesea de ea şi ne plângem de tot ceea ce nu izbutim să facem!

Taina Fericirii

"Un negustor oarecare şi-a trimis fiul să înveţe Taina Fericirii de la cel mai înţelept dintre toţi oa¬menii. Băiatul a umblat patruzeci de zile prin deşert pînă a ajuns la un frumos castel, în vîrful unui munte. Acolo trăia înţeleptul pe care îl căuta.
Însă în loc să întîlnească un sfînt, eroul nostru s-a trezit într-o încăpere unde a văzut o vînzoleala extraordinară: era un du-te vino de negustori, oa¬meni care stăteau de vorbă prin colţuri, o mică orchestră cînta melodii suave, şi mai era şi o masă plină cu cele mai alese bucate din acea parte a lumii, înţeleptul vorbea cu toata lumea, iar băiatul a trebuit să aştepte două ore pînă să-i vină şi lui rîndul.


Înţeleptul ascultă cu atenţie motivul vizitei, dar îi spuse că în acel moment nu avea timp să-i explice Taina Fericirii. Îi sugeră băiatului să dea o raită prin palat şi să se întoarcă peste vreo două ore.
― Dar pînă atunci, vreau să te rog ceva, a completat înţeleptul, dînd băiatului o linguriţă în care picură doi stropi de untdelemn. Cît mergi, poartă această linguriţă fără să verşi untdelemnul din ea.
Băiatul a început să suie şi să coboare scările palatului, cu ochii aţintiţi la linguriţă. După două ore, s-a prezentat iar în faţa înţeleptului.
― Vasăzică, începu înţeleptul, ai văzut tapiseriile persane din sufragerie? Ai văzut grădina care i-a luat Maestrului grădinar zece ani ca s-o creeze? Ai observat frumoasele pergamente din biblioteca mea?
Ruşinat, băiatul mărturisi că nu văzuse nimic. Singura lui preocupare fusese să nu verse picătu¬rile de untdelemn pe care i le încredinţase înţeleptul.
― Atunci întoarce-te şi cunoaşte minunile lumii mele, îi spuse înţeleptul. Nu poţi avea încredere într-un om dacă nu-i cunoşti casa.


Mai liniştit de această dată, băiatul luă linguriţa şi reîncepu să se plimbe prin palat, de data aceasta observînd toate operele de artă care atîrnau de tavane şi pe pereţi. A văzut grădinile, munţii din jur, gingăşia florilor, rafinamentul cu care fiecare operă de artă fusese aşezată la locul ei. În¬tors la înţelept, îi relată amănunţit tot ce văzuse.
― Dar unde sînt cele două picături de untdelemn pe care ţi le-am încredinţat? a întrebat înţeleptul.
Privind linguriţa, băiatul văzu că o vărsase.
― Acesta este singurul sfat pe care ţi-l pot da, spuse înţeleptul înţelepţilor. Taina Fericirii stă în a privi toate minunile lumii şi a nu uita niciodată de cele două picături de untdelemn din linguriţă."




Alchimistul - fragment

Povestea clopoteilor de vant

Se povesteste ca odata, demult, traia retras in munti un maestru. Era vesel tot timpul, le zambea tuturor celor care ii ieseau in cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind sa afle cum de invatatorul este tot timpul fericit, l-a intrebat intr-o zi:
- Maestre, de unde acest zambet pe chipul tau?
- De la clopoteii de vant, raspunse maestrul.
- Cum asa?
- De fiecare data cand suna clopoteii de argint de la poarta mea ma cuprinde o bucurie fara margini! Inseamna ca vine cineva... Si sosirea cuiva, fie si doar a vantului, ma umple de fiecare data de fericire..


Gandind ca ar avea in ei ceva magic, intr-o noapte, elevul hotari sa fure clopoteii. Ii duse la casa lui, ii aseza la poarta si astepta ca miracolul sa se produca. Dar nu simti nimic cand acestia sunara... Ba, mai mult, dupa o saptamana, sunetul clopoteilor incepu sa il enerveze din cale afara! 


Cand totul deveni insuportabil, cuprins de remuscari, se duse inapoi la maestrul sau sa-i inapoieze clopoteii. Isi ceru de nenumarate ori iertare, si cand fu sigur ca a fost iertat, ii puse intrebarea care il framanta:
- De ce la mine nu se intampla nimic atunci cand suna clopoteii? De ce nu apare bucuria pe care o vad la tine?
- Dragul meu, ii raspunse maestrul, unde ai asezat tu clopoteii?
- La poarta casei mele!
- Ei, vezi?  Trebuia sa-i asezi la Poarta sufletului tau !

Stropul de roua

In timp ce soarele se inalta deasupra orizontului , stropul de a inceput sa isi dea seama de lumea care il inconjura.Era asezat pe o frunza, bucurandu-se de lumina soarelui pe care , la randul lui , o reflecta cu toata puterea din micuta lui oglinda.Mandru de frumusetea lui pura , se simtea in al noulea cer.In preajma lui erau alti stropi , unii invecinati pe aceeasi frunza, alti ceva mai indepartati prin ramurile copacului.Stropul de roua se gandea ca el era , desigur, cel mai frumos dintre toti.
"Ah , ce bine este sa fii un strop de roua ! "

Dupa o vreme vantul s-a intetit , iar frunza in care se adapostise a inceput sa se cutremure din ce in ce mai tare.O teama de nedescris a pus stapanire pe stropul de roua in vreme ce se rostogolea , inevitabil , catre marginea frunzei , spre un univers cu totul necunoscut.De ce trebuia sa se intample asa ceva ? Pana acum totul fusese aproape perfect ! Se simtise in siguranta si se parea ca asa va fi o vesnicie.De ce lucrurile trebuiau sa se schimbe ? De ce ? De ce ?
In cele din urma stropul a ajunse la capatul lumii , pe marginea frunzei.Panica il strabatea peste poate.Isi imagina cum va fi strivit in cadere si se va risipi in mii de bucatele.Ziua abia incepuse si totul parea sa se termine atat de repede ! Nu era drept ! Viata parea sa nu mai aiba nici un sens.Incerca , din toate puterile , sa se agate de frunza, dar lupta lui era sortita pierzaniei.

Dupa cateva clipe , vrand-nevrand , s-a lasat in voia gravitatiei .Desprins de frunza , a inceput sa cada in hauri , in jos, mereu mai in jos.Dintr-o data , si-a dat seama ca dedesuptul lui se intindea o enorma oglinda.Putea chiar sa intrezareasca in ea reflectia propriei sale fiinte.Se prabusea aproape , mereu mai aproape ...

Fara sa inteleaga cum si cand , frica i s-a transformat intr-o infinita bucurie in vreme ce se contopea in nemarginirea de ape a lacului.Stropul de roua nu mai exista , dar nici nu murise.Devenise o parte a intregului.

Pestera lui Alladin - Povestioara cu talc

Aştepţi cu înfrigurare la intrare. Peştera se întinde către adîncuri întunecate înghiţind umbrele create de lumina de afară. Atmosfera este încărcată. Simţi că este un tărîm al posibilităţilor şi auzi sunete ciudate. Ştii că aici poţi găsi atît pericole cît şi comori, dar nu ştii nici care şi nici unde sunt.

Unele obiecte sunt vizibile de la intrare şi mulţi sunt mulţumiţi cu ceea ce pot lua din acel loc. Dar pentru a găsi adevăratele comori trebuie să ai încredere în tine însuţi şi să păşeşti mai departe în peşteră. Aici nu există lumină artificială. Numai ideile tale îţi pot lumina calea pentru a vedea mai departe. Aici tu eşti liderul. Poate că la intrarea în peşteră sunt alţii care s-au adunat şi aşteaptă să vadă ceea ce tu vei găsi ori vei crea.

Ideile tale se aprind şi ard ca nişte torţe pentru cîteva momente luminînd comorile din jur, dar şi obstacolele pe care urmează să le treci. Apoi puterea flăcării scade şi îţi pui mîinile la ochi. Dar imaginea persistă în mintea ta. Ştii ce vrei şi cunoşti direcţia în care trebuie să mergi.

Flacăra iniţială şi-a redus foarte mult intensitatea şi se transformă într-o torţă care arde mocnit. Totuşi, lumina este suficientă ca să îţi conduci paşii în siguranţă. Cîţiva oameni care aşteptau la intrare ţi se alătură şi împreună vă croiţi drum în adîncul peşterii. Ei îşi aprind propriile făclii de la torţa ta pe măsură ce înaintaţi. Acum aveţi mai multă lumină şi puteţi vedea şi mai departe. Nu e de mirare că din ce în ce mai mulţi oameni vi se alătură. Acum aveţi multă lumină şi ştiţi încotro vă îndreptaţi. Începeţi să faceţi hărţi ale peşterii pentru a nu vă rătăci. Peştera devine din ce în ce mai familiară.

Tu păstrezi mereu în minte acea imagine iniţială a comorilor. Cînd călătoria devine periculoasă ori obositoare sau întîlneşti obstacole neprevăzute, imaginea aceea îţi dă puterea să continui.

Pe măsură ce înaintezi peisajul din peşteră se schimbă. Descoperi scurtături, înveţi să te fereşti de capcane pe măsură ce cîştigi experienţă. Uneori trebuie să aprinzi noi flăcări pentru că ai nevoie de lumină puternică. Peisajele fantastice din peşteră te ademenesc. Poţi ajunge în fundături sau în locuri care deşi sunt atractive nu duc la nici o comoară. Poţi chiar descoperi locuri în care ai vrea să rămîi, dar orice s-ar întîmpla, eşti hotărît să îţi continui călătoria. Să mergi tot înainte, nu să dai înapoi. Pentru că imaginea comorilor a rămas în mintea ta.

"Fericirea este ca o sămânţă..."

La târgul de sâmbătă din oraşul meu, era un ţăran care vindea fructe la colţul mai sărac dintre vânzătorii ambulanţi, nu avea nici tarabă, nici cort pentru a se apăra de soare şi ploaie. I se adresau numai persoanele modeste, convinse fiind că fructele lui aveau un preţ mai mic faţă de cel de la alte tarabe.


Omul acela, aşezat pe jos la colţul străzii, era mulţumit că veneau la el mai ales oamenii săraci, pentru că le dăruia fructele. Atunci când i-au cerut o explicaţie pentru comportamentul său neobişnuit, a răspuns că, pentru el, sâmbătă era ziua lui fericită fiindcă putea dărui ceva altora.
Morala omului cu fructele este aceea că fericirea este ca o sămânţă: acolo se poate cultiva pentru a o face să crească.


Adevăratul secret al fericirii sta în a cere mult de la noi înşine şi puţin de la alţii, în a cunoaşte propriile limite şi a le iubi.

Şi noi putem fi fericiţi când suntem în stare să dăm altora o parte din noi înşine.


Romana Battaglia

" Lumina..."

De cateva saptamani, Maestrul se afla pe patul de moarte, in coma. Intr-o zi, el a deschis subit ochii si si-a vazut discipolul preferat la capataiul lui.

- Nu ai parasit nicio clipa patul meu, nu-i asa? i-a spus el cu blandete.

- Nu, Invatatorule, nu am putut.

- De ce?

- Pentru ca tu esti lumina vietii mele.

Maestrul a oftat:

- Chiar atat de mult te-am orbit, fiule, incat refuzi sa vezi lumina din tine?