Photobucket
Se afișează postările cu eticheta magda isanos. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta magda isanos. Afișați toate postările

luni, 11 iulie 2011

Oamenii Ma Uimesc


Oamenii ma uimesc si-acum.
As vrea sa cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor si-n drum
larg sa-mi alatur pasii de pasii lor grei.
Fiecare zare sa nu aiba-n spatele ei înc-o zare,
fiecare cuvânt sa nu aib-un clopot mai mult,
de care numai eu, când se face noaptea, s-ascult.
O viata-as vrea, o viata oarecare,
atât de strâmta, -ncât sa pot dormi
si uita vocile nepamântene;
cerul molatec, destramat în gene,
Sa nu mai poata visuri zamisli.

Uneori îmi spun: am sa mor
atât de singurateca-n mijlocul lor;
limba simpla a bucuriilor n-am învâtat;
am sa mor ca o pasare care prea mult a zburat,
dar n-a facut cuib nicaieri.
În loc sa traiesc, am cântat melancolicul ieri;
si semnele pe care le-am primit n-au fost de la oameni,
au fost de la flori. Tu cu cine te-asameni?
ma-ntrebau pururi privirile omenesti.
Din pamânt ca noi toti pornesti,
dar este-n inima ta o pace si o-ntunecime
din care cresc niste vorbe ciudate. „Multime,
nu ma goni, ca voi sunt, ca voi sunt si eu! ”
Dar ei ma lasau deoparte mereu,
si cuvântul „poet” rasuna în râs,
pe buzele lor, care n-au sarutat, n-au surâs. 

Magda Isanos

vineri, 1 iulie 2011

Vis vegetal

Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc
lângă fereastra ta, te-aş auzi
şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face ciub pe creanga mea,
şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze şi le-aş da.
Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
când părul de pe frunte ţi-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă ma-ş juca, zvârlindu-ţi mere
şi foi de aur roşu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară
de primăvară, când va fi şi lună,
va trece prin grădină-o zână bună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea sprijinindu-mi de pervaz
genuchiul ud de frunze şi pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă şi cu lună pe obraz,
eu ţi-aş sări în casă, şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aş începe să zâmbesc.

Magda Isanos