Timpul călătoriei mele este lung

Timpul călătoriei mele este lung

calea pe care o am de străbătut este fără de sfârşit.

Am ieşit pe aripile primei raze de lumină

şi am urmat drumul prin singurătăţile lumilor, lăsând urma mea peste atâtea stele.

Calea cea mai lungă mă apropie cel mai mult de tine

şi modularea cea mai întortocheată este tocmai aceea care duce la perfecta simplitate a acordului.

Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte

de-a ajunge la a sa. Trebuie să rătăcim prin toate luminile din afară pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.

Lăsat-am ochii să rătăcească departe, înainte

de a-i închide şi a spune: Tu eşti aici.

Această întrebare, această aşteptare

se topeşte în lacrimile a o mie de fluvii şi scufundă lumea sub valul acestei certitudini.

Tagore

Gîndii să scriu cuvintele...

Gîndii să scriu cuvintele iubirii
în propria lor culoare;
dar ele-afund
în inimă mi se ascund
şi lacrimile mele-s palide.
Cunoaşte-vei prietene, oare,
aceste vorbe fără de culoare...?

Gândii să cînt cuvintele iubirii
în propriul lor sunet,
dar sunetele lor nu răsună
decât în inimă-mi, pe-o strună,
iar ochii-mi izvorăsc tăcere.
Cunoaşte-vei, prietene, oare,
aceste vorbe fără sunet...?

Rabindranath Tagore

Iti cunosc maiestria !

Ca nu cumva sa nu te pretuiesc de-ajuns
te-ascunzi intr-o mie de chipuri.
Ca nu cumva sa te asemui tuturora,
ramai deoparte.
Iti cunosc, iti cunosc maiestria!
Nicicand nu mergi tu pe cararea
pe care-n gand alergi.

Ca nu cumva sa te cunosc prea bine
te joci cu mine,
Ma orbesti cu zglobiul tau ras
dupa care-ti ascunzi lacrimile.
Iti cunosc, iti cunosc maiestria!
Nicicand nu vrei sa spui adevarul
pe care-l ai pe limba.

De la mine vrei mai mult ca altele
de aceea stai tacuta
c-o jucausa nepasare
te feresti de darurile mele.
Iti cunosc, iti cunosc maiestria!
Nicicand nu vrei sa primesti
ceea ce ai primi cu bratele deschise.

Rabindranath Tagore

Sunt dornic sa...

Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai adânci pe care aş putea să le spun.

Nu îndrăznesc; mi-e teamă de râsul tău.
Iată de ce îmi râd de mine şi fac să izbucnească taina mea în mii de glume.   Nesocotesc chinul meu de teamă să nu-l nesocoteşti tu.

Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai simţite pe care aş putea să le spun. 

Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu le vei crede.

Iată de ce le prefac în minciuni şi-ţi spun prin ele ceea ce nu gândesc. 

Las să apară durerea mea ca ceva nechibzuit, ca nu cumva s-o iei tu drept nechibzuinţă.

Sunt dornic să-ţi aleg cuvintele cele mai preţioase, pe care aş putea să le rostesc.

 Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu la fel îmi vei răspunde.

 Iată de ce sunt plin de mândrie de această putere a mea: te chinui – de teamă că nu vei cunoaşte niciodată chinul.

Sunt dornic să mă aşez plin de tăcere lângă tine.

Nu îndrăznesc, de teamă că buzele-mi vor trăda inima.

Iată de ce vorbesc mult şi fără de şir – ca să ascund taina inimii mele în această vorbărie. 
Chinui suferinţa mea ca nu cumva să mi-o chinui tu.

Sunt dornic să mă depărtez de tine.

Nu îndrăznesc; mi-e teamă că vei întrezări lipsa mea de bărbăţie.

Şi iată de ce vin spre tine cu fruntea sus şi cu un aer nepăsător.

Privirea chinuitoare a ochilor tăi îmi aţâţă durerea în fiecare clipă.

Rabindranath Tagore