Anunt

M-am mutat aici : www.oaripadeinger.wordpress.com

Cuget târziu

"Am dedus că viaţa pâmânteană ar deveni o adevărată peliculă divină,
dacă oamenii nu s-ar speti să o aglomereze cu viitoare religve materiale,
ci s-ar înfrupta mai des din bucătăria frumuseţii ei spirituale,
care prin legile înţelepte va înflori sănătatea, fericirea şi pacea sufletească a omenirii.


Am învăţat că nu râvnesc şi să nu imit pe nimeni niciodată, pentru fericirea searbădă a confortului material, dar să fac tot posibilul să arăt oamenilor din jurul meu cât de aproape şi de sănătoasă este fericirea spirituală,
trebuie doar să o dorească cu adevărat şi să respecte câteva norme elementare de morală,
apoi trăgând linie de fracţie să calculeze cu mintea sufletului câtul dintre fericirea materială şi cea spirituală şi să aleagă.


Am înţeles că nu întâmplător viaţa pământeană are scară de valori, dacă pe ea nu se coboară măcar o dată în infernul mizeriei morale nu avem cum să râvnim la caracterul frumos al înţelepciunii.


Am dedus că în travaliul vieţii pământene, iubirea umană ridicată mai presus de cea Divină, transformă viaţa oamenilor în episoade dramatice şi poate educative până la sfârşitul ei.


Am înţeles că oricât de ateistă şi nesaturată este stiinţa omenirii, în faţa neputinţei şi a morţii îngenunchiază la picioarele Divinităţii cerându-i cu pioşenie ajutor şi îndurare.


Am dedus că oamenii aţâţaţi de poftele cunoaşterii, dezgroapă barierele enigmelor îngropate de frământările trecutului, eliberând odată cu ele şi blestemele lor.


Am înţeles că energia apei este însetată de sărutul rece al pământului ca plămânii focului de oxigen, ca aripile aerului de libertatea mişcării şi ca omenirea de fericirea supremă, încă umbrită de caprici ispititoare.


Am dedus că din coastele neprevăzutului curios s-au născut legile universale, dar că ele au suport divin.


Am înţeles că mai uşor scoţi apă din inima stâncii împietrite de timp, decât să scoţi prostia din omul catâr şi capriciile din femeia frumoasă.


Am dedus că în temniţa singurătăţii se aprind făcliile cugetărilor, idolii albi sau negri ai firii omeneşti, autocunoaşterea şi deseori moartea.


Am dedus că omenirea şi cercetarea universului înconjurător oricât de perfecte ar deveni se vor termina într-un punct mort ca şi construcţia turnului Babel,
probabil că şi Geneza are anotimpuri şi luptă pentru regenerare.


Am înţeles că arta pământenilor de-a trăi în armonie cu mediul înconjurător este un dar divin, pentru care se cere mult respect pentru Decalogul biblic."

Valeria Mahok

Vantul si Soarele - Poveste cu talc

“Vântul şi soarele se certau pe motiv că fiecare dintre ei este mai putemic decât celălalt. Deodată, zărind un călător pe drum, soarele ii spuse vântului: «Cred că am găsit un mijloc prin care să vedem care dintre noi doi are dreptate. Primul care izbuteşte să-l facă pe călător să-şi scoată mantia va fi considerat cel mai puternic. Începe tu!»

Soarele se dădu deoparte, în spatele unui nor, iar vântul începu să sufle cât putu mai tare asupra călătorului. Însă, cu cât vântul suflă mai tare către om, cu atât mai strâns îşi ţinu acesta mantia în jurul trupului. În cele din urmă, cuprins de disperare, vântul renunţă. Apoi, soarele ieşi dintre nori şi-şi trimise din plin razele peste călător, care, găsind în curând că e prea cald pentru a merge astfel pe jos, îşi dezbrăcă mantia.”

În această fabulă veche, Esop exprimă un adevăr valabil pentru fiecare dintre relaţiile cu semenii noştri. Prin vorbele dure şi nechibzuite pe care le spunem, nu facem altceva decât să distrugem raporturile pe care le avem cu cei din jur, determinându-i pe aceştia, de cele mai multe ori, să se comporte la rândul lor necorespunzător şi rece cu noi. Doar prin iubirea noastră statornică şi insoţită de răbdare avem puterea de a cultiva relaţii familiale sau profesionale şi prietenii frumoase.

Extras din cartea „Iubirea ca un mod de viata”-  Gary Chapman

Si in vis iubesc...vis de iubire

Am adormit iubind si inca iubesc desi sunt treaza…am visat un vis de iubire in care sufletul meu a prins o alta forma...forma unei pasari..si am zburat sus, sus…ce zbor ! 

Am zburat si ai zburat cu mine, tu cel din vis, pana ce am devenit o singura bataie de aripi. Inca iti simt mangaierea si sarutul ca pe o adiere de vant.

Eram doar noi si aripile noastre, cata emotie si lumina aveam in  suflete ! Aerul pe care-l respiram era aromat de iubire, iubirea aceea care nu are nevoie de cuvinte, ci doar de priviri si atingeri…dar m-am trezit si am zburat spre lumea reala in care nu ti-am mai gasit aripile…dar cum eu cred cu toata taria in vise stiu ca  aripile noastre se vor intalni intr-un singur zbor.

O aripa de inger (Nico P)

"Zburau...
El avea o aripă în stânga,
ea avea o aripă în dreapta,
ca un singur trup între două aripi
zburau...
Respirând între două aripi,
ea - plămânul lui drept,
el - plămânul ei stâng,
printr-un cer saturat de aur,
ca o lungă suveică de aur,
ca o cheie de aur descuind spaţii de aur,
zburau....
prin aur...
zburau...
prin aur...
zburau..."

Nina Casian

Frumos e omul, Doamne...

Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină, 
Şi simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină, 
Supus, loial şi drept;
Vârtutea-atunci măreaţă răsare ca ş-o floare, 
De brumă neatinsă la rumena-i coloare 
În fragedul lui piept!

Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte
Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se fereşte,
E negură,-o străbate, e nor, îl împărţeşte 
Şi iesă nepătat.

Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată 
Cu floarea conştiinţei de crime nepătată, 
Sincer, nefăţărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte, 
Închidă-l să nu vază lumină pân' la moarte, 
Şi iată-l neclintit!

Arunce-l în deşerturi lipsite d-orice floare, 
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare, 
Ci şerpi veninători;
Vârtutea-i va fi scutul ş-azilul de scăpare, 
Întocma ca şi cedrul, cu umbra sa cea mare, 
La oameni călători;

Frumos e omul, Doamne, cu generozitate, 
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate, 
Cu scop d-a-l subjuga;
Şi-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume, 
Duşmana lui lucrare, îi cruţă negrul nume, 
Voind a-l îndrepta!

De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăţie,
Când oamenii să şteargă şi umbra de sclavie,
Fiind creştini curaţi;
Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptăţire şi pacea-adevărată,
Ca între fii şi fraţi!

Omul frumos - Andrei Muresan

Incercarile vietii...

Omul este adesea greu încercat. Când se află la o răspântie a vieţii îşi spune: “dacă scap şi din această încercare, omenia mea va creşte. De aci înainte viaţa mi se va scurge mai înţelept. Voi îndrepta tot ceea ce îninte vreme nu putem vedea că e rău, voi face numai bine. Voi cuprinde tot ce mă împrejmuie şi voi modela frumos. Zilele să-mi fie luminate şi clipa rodnică.”

De cele mai multe ori, omul uită suferinţa, uită legământul faţă de Dumnezeu şi faţă de fiinţa sa apăsată. Viaţa noastră e cu mult mai tragică decât ne-o închipuim.

Că omul suferă şi se înnobilează este un lucru îmbucurător. Dar ce poate fi mai trist decât suferinţa fără frumuseţe, fără rodnicie, fără urmă.

Viaţa, viaţa aceasta zilnică ne face să pierdem frumuseţea pură a începuturilor, ne macină sufletul şi ne acoperă cu poveri de uităm cine suntem şi unde mergem. Viaţa noastră uscată, greoaie, amară, uneori dezgustător de trivială, alteori banală şi mai totdeauna întâmplătoare, poate să aibă o încercare de răspuns, loc din care se desprind noi căi, căile luminii şi ale frumuseţii. Se deschid porţile largi ale cerului care cheamă, îmbogăţeşte şi flutură mereu alte îndemnuri, ne înfrigurează sufletul în aşteptarea înţelesului.

Sensul încercărilor vieţii este înnoirea; ele ciocănesc rugina de pe suflet. Încercările grele ce se abat asupră-ne ne descoperă pe noi înşine, cei uitaţi nouă.

Aşa pătrunzi înăuntru, în inima ta şi a lumii acesteia, în realitatea ascunsă a Dumnezeului viu.

Ernest BERNEA – Îndemn la simplitate

Comoara unui suflet - Aminteste-ti

De ce-ti pleci ochii-n jos, mereu tacuta...

De parc-ai cerceta ceva de mult trecut...

De ce privirea-ti zboara, abatuta?

Ce taine te framanta , ce-ai pierdut?

De ce privesti in urma mai tot timpul?

Pe cine-astepti, pe cine n-ai vazut?

Nu mai zambesti? De ce? E-atat de simplu…

E simplitatea-n care te-am stiut…

Radeai candva si eu radeam de bine…

Unde te-ai dus, unde te-ai ratacit?

Ce pot sa fac sa reinvii in tine

Omul de ieri cu zambet implinit?

Te vad, te-aud, te-ascult si nu pot crede…

Ca tu esti tu …cat de schimbata esti…

Pari rupta din alt timp, din alta vreme…

Si obligata pari sa ne privesti…

Intoarce-te in clipe ireale…

De nu mai vrei si nu mai poti trai…

Impaca-te cu gandurile tale 

Si vino inapoi, de vei zambi…

Nu-ti pangari prezentul, fara vina

Si nu te-ndeparta de viitor…

Ridica-ti ochii catre luna plina

Si aminteste-ti...ii vorbeai pe-un nor…

Cauta-ti cerul ce te-astepta-n seara

Sa-i canti de dragoste si dor mocnit…

Gaseste-ti visul si viseaza-l iara

Nu-l zavori in lacrimi de argint…

argintul viu al lacrimilor triste...

nu te ajuta sa traiesti nicicum...

mai da-i o sansa clipei sa existe...

si fii iar tu, cum nu te vad acum...

Mirela

Fericirea

Nu pot, indiferent de starea pe care o am, sa raman indiferenta la lucrurile care sa zicem - ma fac fericita. Chiar daca, de cele mai multe ori, stiu ca sunt trecatoare, in sinea mea, sunt constienta si ca ele vor reveni. Poate nu la fel, in sensul ca le voi percepe diferit, dar tocmai in asta consta noutatea. Se-ntampla zilnic. Vorbesc de lucrurile minore care ne emotioneaza pe fiecare, pe care nu prea punem baza pentru ca ni se par firesti si nu e de mirare ca ni se par asa. 


Dar totusi, daca ele nu ar exista....O gluma, un gand bun, venit de la cineva care stii ca tine la tine, un compliment, un suc racoritor pe arsita verii, o fapta buna ce-ai facut-o, o privire indecenta, o iesire cu prietenii, sentimentul ce-l ai la un spectacol, la un concert, dupa un film, muzica naturii, rasaritul lunii, o veste buna, un sarut, o strangere prieteneasca de mana toate astea care par banale si care, e-adevarat, trec, dar fac intotdeauna diferenta.

Da, cred ca suntem fericiti. Ca nu reusim ce ne dorim....ca nu suntem impacati cu noi intotdeauna, ca fericirea aceea pe care noi am vrea-o eterna, e de fapt, trecatoare, da, e-adevarat. Dar asta sunt sigura ca e din vina noastra, si nimeni nu ma va putea convinge ca vezi Doamne...circumstantele sau mai stiu eu ce au facut sa fie asa....
Si pe langa asta, mai cred ca suntem intr-un echilibru constant. Raul care ne provoaca nefericirea ne face sa valorificam mai bine clipele de feicire.

Reflecţii la adevărata fericire

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa Margherita

Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită! Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! Norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el.

Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă.Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi… atâţia cât merită. A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastra şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. 

Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina.Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. 

Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”, dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşesti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!

Te îmbrăţisez cu drag,

Alexandru Vlahuţă

Reala Fericire

"Mi-am pierdut tristetea-n drumul catre cer, 

Zambet mi-am luat din stele, 

Acolo...unde lacrimile pier 

Si suferinta dorurilor grele. 

Suspinu-i ratacit in vantul ce adie 

Lasandu-mi chip voios si luminos, 

Zbor liber ca un puf de papadie 

Pe aripile unui vis frumos. 

Noaptea mi-am pierdut-o in lumina zilei 

Si cosmaru-n fantezie, 

In reala fericire 

Ma desfat cu bucurie. 

Gandul negru, nepatruns, 

S-a ascuns, in lume-i dus, 

N-are loc acum in mine 

Ca-s izvor de ganduri bune."

Livia B.