O groaznică secetă cuprinsese un ţinut întreg. Iarba mai întâi se îngălbenise şi apoi se ofilise cu totul. Tufişirile se uscaseră şi copacii îşi pierduseră seva. Nu cădea din cer niciun strop de ploaie şi dimineţile veneau una după alta fără să aducă pământului măcar trecătoarea prospeţime a picăturilor de rouă.
Vieţuitoarele mai mici sau mai mari mureau cu miile. Puţine erau acelea care aveau forţa de a fugi din acel deşert care înghiţea totul. Zi după zi, seceta era tot mai grea. Până şi rădăcinile adânci înfipte în pământ îşi pierduseră puterea. Toate fântânile şi izvoarele secară. Apa pâraielor şi a râurilor scăzuse de tot.
Doar o singura floare rămăsese vie, deoarece un izvoraş mai dădea câţiva stropi de apă. Izvorul însă era disperat şi spunea:
- Totul este arid, secat şi pe moarte. Şi eu nu pot să fac nimic. Ce noimă au cei doi stropi de apă pe care îi dau?
Prin apropiere era însă un bătrân copac puternic. Copacul asculta plânsetul izvoraşului şi el îi spuse micuţului:
- Nimeni nu aşteaptă ca tu să înverzeşti iar întregul deşert. Datoria ta este să ţii în viaţă aceea floare. Atâta doar…
Cu toţii suntem responsabili pentru o floare. Uităm însă prea adesea de ea şi ne plângem de tot ceea ce nu izbutim să facem!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu