Sensul vieţii noastre este dublu...

Sensul vieţii noastre este dublu: în direcţia cuceririlor exterioare, şi în acela al cuceririlor interioare ale spiritului. Amândouă se impun cu necesitate.
Omul care se ştie om nu năzuieşte numai către cucerirea şi dominarea resurselor universului, ci către cuceriri mai subtile, dar care îl pun în stăpânirea permanenţelor.


Omul adevărat are o mare aspiraţie şi aplecare în dezvoltarea naturii sale morale; el este fraged şi curat, continuu însetat de zonele pure ale unei spiritualităţi elevate.
Cei mai mulţi dintre oameni trăiesc la întâmplare şi se socotesc cu atât mai pregătiţi pentru viaţă cu cât se lasă mai mult “în voia soartei”. Om tare, om care luptă, este socotit cel ce se adaptează mereu şi foloseşte mijloacele obişnuite ale succesului în viaţă. În realitate suntem în faţa unui învins.


Cei mai mulţi dintre oameni nu înţeleg care este adevărata realitate, care este calea ce trebuie urmată; ei nu înţeleg nimic din viaţă, pe care o reduc la dimensiuni şi forme fără chip, în ochii lor nu se răsfrânge nimic din măreţia unei lumi de mare bogăţie şi frumuseţe. Trupul lor, grădina cu flori şi cerul cu stele, până şi gândul ce-i înjunghie adesea, nu le spune nimic, nimic decât materie inertă lipsită de orice posibilitate de salvare.


Conştiinţa omului adevărat se cutremură în faţa lumii şi vieţii. Viaţa este forţă sacră, este îndemn şi creaţie, este sete de absolut. Nici cel mai mărunt act nu ar trebui să fie lipsit de suflul tainic al sensului mare ce-l are dramatica noastră condiţie.


Oamenii duc o viaţă de întrecere: se întrec în a face obişnuitul, comunul şi nu în ceea ce este deosebit de frumos, de sublim. Oamenii duc o viaţă de întrecere; uneori o întrecere de râme, de soboli. Îi vezi cum coboară, cum se topesc în curentul căderilor de tot felul, nu ştiu sau nu mai pot să ştie un sens, un rost propriu. “A face ca toată lumea”, aceasta e deviza. În zilele noastre de lăudată civilizaţie, adevărul este măsurat cu valul de plăceri care vine, nimeni nu ştie de unde vine şi încotro merge.


Oamenii jertfesc uşor, pentru o plăcere trecătoare, adevărul înalt şi frumos ca soarele. Mulţi fără să-şi dea seama, nu mai puţini din oportunism, lasă în urmă tot ce ţine de grandoarea noastră, alunecând pe panta plăcerilor ieftine sau a ambiţiilor deşarte.


Caută, caută mereu şi mergi pe căile ce te înalţă într-o zonă de puritate şi frumuseţe. Fă-ţi lucrul tău, nu privi şi mai ales nu te supune de bună voie căderilor. Fă-ţi lucrul tău, aşa cum îţi spune cugetul bun, cel ce te leagă şi-ţi dă îndemnul de om, chip strălucit al raţiunii şi conştiinţei superioare. Fă-ţi lucrul tău şi mergi până la capăt, până acolo unde osteneala va deveni bucurie şi iluminare.


În lumea noastră sunt oameni care fac rău şi alţii care fac bine. Între aceştia din urmă deosebim două categorii după originea, după cauza care îi face să ajungă făptuitori ai binelui.


Unii merg pe această cale pentru că aşa se cade, aşa e frumos sau pentru că aşa e rânduiala obştească. Alţii însă fac binele din îndemn interior, din nevoia împlinirii rostului lor de oameni, din setea lor de absolut. Cei dintâi fac binele din motive estetice sau sociale, iar cei din al doilea rând îl fac din structură, din motive interioare, din destin.


Umanitatea în nouă epocă va trebui să depăşească binele organizat în societăţi de binefacere pentru a se ridica la adevărata spiritualitate, cale a propriei sale salvări: binele, respiraţie a spiritului.




Ernest BERNEA – Cel ce urcă muntele