luni, 11 iulie 2011

Oamenii Ma Uimesc


Oamenii ma uimesc si-acum.
As vrea sa cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor si-n drum
larg sa-mi alatur pasii de pasii lor grei.
Fiecare zare sa nu aiba-n spatele ei înc-o zare,
fiecare cuvânt sa nu aib-un clopot mai mult,
de care numai eu, când se face noaptea, s-ascult.
O viata-as vrea, o viata oarecare,
atât de strâmta, -ncât sa pot dormi
si uita vocile nepamântene;
cerul molatec, destramat în gene,
Sa nu mai poata visuri zamisli.

Uneori îmi spun: am sa mor
atât de singurateca-n mijlocul lor;
limba simpla a bucuriilor n-am învâtat;
am sa mor ca o pasare care prea mult a zburat,
dar n-a facut cuib nicaieri.
În loc sa traiesc, am cântat melancolicul ieri;
si semnele pe care le-am primit n-au fost de la oameni,
au fost de la flori. Tu cu cine te-asameni?
ma-ntrebau pururi privirile omenesti.
Din pamânt ca noi toti pornesti,
dar este-n inima ta o pace si o-ntunecime
din care cresc niste vorbe ciudate. „Multime,
nu ma goni, ca voi sunt, ca voi sunt si eu! ”
Dar ei ma lasau deoparte mereu,
si cuvântul „poet” rasuna în râs,
pe buzele lor, care n-au sarutat, n-au surâs. 

Magda Isanos

0 comentarii:

A apărut o eroare în acest obiect gadget